Mircea cel Bătrân

Mircea cel Bătrân (n. 1355 - d. 31 ianuarie 1418), voievod al Ţării Româneşti între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 sau mai 1395; ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418) a fost unul dintre cei mai importanţi conducători ai Ţării Româneşti. El este fiul lui Radu I şi fratele lui Dan I pe care îl secondează la tron după moartea acestuia, la 23 septembrie 1386^[1]. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod şi domn...”. În istoriografia română apare şi sub numele Mircea cel Mare

Familia domnitorului


Radu I a avut doi fii: pe Dan,
mai mare, cu doamna Ana şi pe Mircea, cu doamna Calinichia. Asupra
originii acesteia din urmă există mai multe păreri între istorici.
Între principalele teze, sunt de amintit următoarele^[3]:

• Doamna Calinichia este a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei,
  potrivit unei cronici sârbeşti târzii (sec. al XVII-lea). Totuşi, cea
  de-a patra fiică a cneazului s-a căsătorit cu Nicolae de Gara în 1387^[4].
  
• Doamna Calinichia este, în opinia lui Nicolae Iorga^[5],
  o prinţesă bizantină, pentru că numele ei este grecesc şi de la ea ar
  fi moştenit Mircea titlul de despot. P. P. Panaitescu argumentează că
  acest nume este unul monastic ortodox, iar Mircea este despot în
  virtutea stăpânirii sale în Dobrogea^[6].
  
• Doamna Calinichia este una şi aceeaşi persoană cu doamna Ana, schimbându-şi numele în momentul călugăririi^[7].
  
• Doamna Calinichia este originară dintr-o familie boierească din Oltenia, judecând după întinsele moşii pe care le deţine acolo^[8][9].
  

Soţia lui Mircea a fost doamna Mara, al cărei chip se păstrează la
schitul Brădet. Ştiri directe asupra ascendenţei acesteia nu au
parvenit, însă prin interpretarea altor documente, în care este
înfăţişată ca mare proprietară de terenuri în Ungaria, majoritatea
specialiştilor acceptă descendenţa acesteia din familia de Cilly, de
origine germană din Carintia^[10][11]. Prin aceasta s-ar explica în plus anume afirmaţii în legătură cu înrudirea dintre Mircea şi Vladislav Iagello, acesta din urmă căsătorit a doua oară cu Ana de Cilly^[12]. Cu regele polon Mircea mai avea două legături îndepărtate de rudenie, pornite de la Nicolae Alexandru^[13]. Doamna Mara a murit înainte de 1427, însă la 22 iunie 1418 încă mai era în viaţă.

Pomelnicele mănăstirilor Tismana şi Arnota menţionează o a doua soţie a lui Mircea, doamna Anca^[14].
Se pare că Mircea a avut un frate mai mic, jupan Staico, menţionat într-un singur document de danie al domnitorului pentru mănăstirea Snagov.
Mircea a avut mai mulţi fii, căci - spun Ducas şi Chalkokondyl -
„ducând o viaţă desfrânată, a avut mulţi copii naturali”, „care după
moartea lui s-au apucat să se lupte între ei pentru domnie”. Mihail, asociat la domnie în 1408, moare în 1420. Alţi urmaşi, care au ajuns pe tronul Ţării Româneşti, sunt Radu Prasnaglava (m. 1427?), Alexandru Aldea (m. 1436?) şi Vlad Dracul
(m. 1447). Un fiu cu nume necunoscut a fost luat ostatec la turci în
1417. În cronici mai sunt pomenite două fiice ale lui Mircea: Ana
(căsătorită cu marele celnic Radić) şi încă o fată (căsătorită cu
sultanul Musa Celebi) al cărui nume nu este cunoscut.
Dintre nepoţii lui Mircea, fii lui Dan I, sunt de amintit Dan al II-lea care va ajunge să şi domnească, Ioan aflat în 1397 la Raguza şi probabil Vlad Uzurpatorul. Anumiţi istorici îl consideră pe Vlad ca fiind fiul lui Radu, deci frate cu Mircea

Domnia lui Mircea


Mircea urcă pe tron după moartea fratelui său Dan, petrecută la 23 septembrie 1386. El găseşte Ţara Românească
în plin proces de dezvoltare datorită politicilor înţelepte promovate
de înaintaşii săi şi va continua consolidarea economiei, Armatei,
Administraţiei şi Bisericii^[16][17].
Rezultatele obţinute îi vor permite să reziste tendinţelor de expansiune ale Regatului Ungar şi ale Poloniei, care urmăreau în special acapararea gurilor Dunării, şi să stăvilească forţele otomane aflată în plină expansiune în Balcani.

Politica internă


Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va
organiza într-o formă centralizată, sub autoritatea domniei care era
stabilită la Curtea de Argeş. Din 1408 îl va asocia la domnie pe fiul
cel mare, Mihail I, acesta avându-şi curţile la Târgovişte.
Economia ţării este întărită prin măsuri privind sistemul de
impozite şi taxe, prin emiterea de monedă în cantităţi suficiente şi cu
valori potrivite, precum şi prin stimularea schimburilor comerciale cu
ţările vecine cu care încheie tratate şi privilegii în acest sens. Se
înfiinţează noi surse de venit în urma deschiderii minelor de aramă, în
timp ce producţiile de cereale, animale şi sare cresc.

Administraţia este organizată centralizat, punându-se accentul pe
sfatul boieresc alcătuit în principal din dregătorii curţii. De
asemenea, se înmulţeşte numărul funcţionarilor însărcinaţi cu adunarea
impozitelor şi judecarea pricinilor şi le sunt stabilite clar
jurisdicţia precum şi datele pentru strângerea dărilor.
Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal
din ţărani, şi oastea cea mică sau curtea. Este de semnalat faptul că
Mircea păstrează dreptul de oaste asupra satelor scutite şi se pare că
reactivează această obligaţie pentru ohabele create de domnii
anteriori. În paralel, înzestrează armata cu arme şi întăreşte sau
înfiinţează cetăţi în punctele strategice ale ţării.

Mircea ctitoreşte o serie de mănăstiri şi biserici pe întreg cuprinsul
ţării, care vor deveni în timp centre de cultură prin activitatea
copiştilor şi caligrafilor, precum şi prin crearea şcolii de pictură
religioasă şi activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul
Ţării Româneşti primeşte titlul de „erarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicţie şi asupra credincioşilor din Ardeal